Stiri Online - Sport - Fotbal

click pe poza pentru galerie
FOTO (1)

Într-un interviu acordat în presa olandeză, jucătorul aflat sub contract cu Utrecht până în vară şi-a mărturisit temerile şi suferinţele, dar şi speranţele de a redeveni un om normal.

„Voetbal International": Cum e la opt luni de la accidentare?

Mihai Neşu: Am stat şase luni într-un centru de reabilitare. Nu mai suportam. De două luni sunt acasă. Acum mă simt mai bine. Puţin mai bine.

În această perioadă ai fost mereu în atenţia publicului...

Acum sunt cel mai faimos fotbalist din România. În timp ce eu nu mai joc deloc. Anul trecut am fost subiect de ştiri mai mult decât oricine. Nu-mi place publicitatea, eu rareori dau un interviu.

Despre accidentare ce îţi aduci aminte?

Nimic. Pentru că nu ştiu. Îmi amintesc doar că am căzut şi atât. Nu puteam respira şi nu simţeam nimic. De la umeri până la degetele de la picioare, nu simţeam nimic.

Care au fost progresele în recuperare făcute până acum?

În opt luni mi-am revenit puţin la braţul drept. De la umăr până la cot, nervii sunt recuperaţi oarecum. Mai jos nu-mi simt decât foarte puţin degetele. Eu nu simt rece sau cald. La atingerea obiectelor, simt doar contactul. Dacă aş închide ochii, nu aş putea distinge materialul obiectului atins. O dată la câteva luni simt totuşi ceva progrese. De exemplu, acum pot să-mi ridic braţul stâng cam doi centimetri, lucru pe care nu-l puteam face la început. Poate peste alte câteva luni voi putea ridica braţul mai mult.

Doctorii ce ţi-au transmis?

Nimeni nu ştie ce se va întâmpla, doar Dumnezeu. Doctorii nu vor să-mi dea iluzii. În centrul de recuperare, îmi ziceau că probabil nu-mi voi putea mişca niciodată braţul stâng. Şi iată că l-am mişcat. Totul depinde de nervi. Dacă lucrurile rămân aşa, atunci nu voi mai putea merge niciodată. Mai există însă speranţe, care sunt legate de statistică şi de alte precedente. Fiecare caz e diferit.

În afară de mâini şi de picioare, ai şi alte probleme?

E foarte ciudat. De exemplu, tot din cauza muşchilor, îmi simt respiraţia, dar parţial. Plămânii mei sunt sănătoşi, dar nu procesează decât 41 la sută din capacitatea normală de oxigen. Acest lucru mă face să obosesc repede.

Per total, cât de mulţumit eşti de progresele pe care le-ai făcut?

Nu prea sunt mulţumit. După accident, mă aşteptam ca în opt luni să-mi revin total, ceea ce nu s-a întâmplat. Singura mulţumire vine din faptul că mă simt puţin mai bine decât au prezis medicii. Primul doctor care m-a văzut credea că nu voi mai putea respira normal, iar viaţa mea va fi legată de o maşină.

Se putea însă şi mai rău de atât?

Medicii mi-au spus că am avut noroc de faptul că măduva spinării n-a fost perforată de vreun os sau fragment osos. Dacă era aşa, nu mai aveam nicio şansă.

Cu încrederea cum stai?

Trebuie să fiu realist. În fiecare zi mă culc cu speranţa că dimineaţă va fi mai bine şi că într-o zi mă voi vindeca. Ceva din mine îmi spune că acest lucru e posibil. Sunt însă şi zile în care nu mai cred în nimic. Să lupţi şi să speri în acelaşi timp e foarte greu uneori. Dar nu am altă soluţie. Cel mai enervant e că am nevoie de ajutor pentru orice lucru pe care îl fac. Câteodată visez că sunt încă un fotbalist activ. În toate visurile mele sunt un om normal. Sunt sigur că şi în viitor voi fi.

Ce faci ca să uiţi de necazuri?

Încerc să-mi ocup mintea cu alte lucruri. Legătura cu prietenii şi munca la fundaţie sunt lucrurile care mă pot distrage. Încerc mereu să mă organizez astfel ca gândurile negre să nu se abată asupra mea. Pentru mine e dificil să lucrez sau să fiu concentrat la ceva mai mult de jumătate de oră. Obosesc şi prefer să dorm.

Ţi-e dor de fotbal şi de FC Utrecht?

O dată pe lună mă duc la meci. Pentru mine e plăcut, dar şi obositor. Toţi oamenii din jurul meu sunt bine intenţionaţi, dar această atenţie sporită mă sleieşte de puteri. Fotbalul îmi lipseşte, dar cel mai mult mi-aş dori să redevin un om normal, independent şi autonom.

Vei rămâne definitiv la Utrecht?

M-am decis să stau temporar în Olanda. Avem o casă frumoasă, iar aici condiţiile sunt foarte bune pentru cei aflaţi în scaun cu rotile. Acum nu vreau decât să fiu relaxat şi calm pentru a lucra atât la recuperarea mea, cât şi la dezvoltarea fundaţiei.

283 de zile au trecut de la accidentarea suferită de Neşu la un antrenament al lui Utrecht la 10 mai 2011.

Sute de mii de dolari în fundaţie

Ţi-ai lansat fundaţia. Care sunt primele reacţii?

După conferinţa de presă de lansare am primit numeroase mailuri de la persoane care vor să ne ajute sau care au nevoie de ajutor. Încerc să răspund personal tuturor solicitărilor, dar e foarte greu. De exemplu, acum am 114 persoane sau firme pe lista de aşteptare.

Cine sunt cei care te caută mai des?

Cele mai multe e-mailuri provin de la părinţii care caută un ajutor pentru copiii lor. E vorba despre copii care se nasc cu handicap şi cei fără nicio perspectivă de a trăi mai bine. Noi încercăm să le oferim mai multe facilităţi, de la adăposturi şi scaune cu rotile până la accesul la fizioterapeuţi.

Care e principalul tău obiectiv?

E imposibil să-i ajutăm pe toţi. Ambiţia mea cea mai mare e de a renova un centru de reabilitare pentru copii din Oradea, oraşul meu natal. Aş vrea să fie ceva modern, la standarde ridicate, pentru ca părinţii să-şi poată aduce copiii la noi. De asemenea, voi dota acest centru cu scaune cu rotile aduse din Olanda.

În România, cât sunt de dezvoltate aceste servicii?

Mult sub standardele din Olanda. Clădirile sunt vechi, camerele sunt mici, curăţenia lipseşte, iar terenurile de joacă sunt neglijate. În acest moment nu poţi să-ţi trimiţi copilul în astfel de condiţii. De asemenea, terapeuţii nu sunt pregătiţi şi educaţi cu programele actuale de reabilitare.

De ce ai ales Oradea?

Regiunea din jurul oraşului e faimoasă pentru staţiunile termale. În trecut, mulţi turişti din Germania şi din Israel veneau aici la tratament. Tatăl meu a fost doctor într-unul dintre aceste locuri de reabilitare.

Cât de mult ai investit în fundaţie?

Doar în primă fază câteva sute de mii de dolari. Voi face şi un film în care va fi prezentată situaţia actuală.

"Mi-e greu să vorbesc despre ceea ce simt. Mai târziu aş vrea să locuiesc şi în România, şi în Olanda. Pe viitor, dacă voi putea, mi-ar plăcea să călătoresc mult."

"Nu sunt supărat din cauza a ceea ce mi s-a întâmplat, sunt doar trist uneori. Am zile bune şi zile proaste. Sunt bucuros că nu mai stau în centrul de recuperare şi m-am întors acasă. "

„Pentru fotbal am renunţat la artă şi la inginerie"

Cum ţi-ai început cariera de fotbalist?

Am explodat târziu. Abia la 11 ani am ajuns la juniorii din Oradea şi niciodată nu mă gândeam că aş putea câştiga bani din fotbal. La 17 ani însă, am fost ales cel mai bun jucător la un turneu desfăşurat la Cluj şi am primit o ofertă de la Steaua. A fost o surpriză, nimeni nu se aştepta. De atunci totul s-a schimbat. Deşi eram pasionat de artă, design şi inginerie, când am ajuns la Steaua am renunţat la orice altă activitate şi m-am concentrat pe fotbal. În România, toţi copiii visează să joace la Steaua.

În afară de Steaua, aveai şi alte variante?

În aceeaşi perioadă, Mircea Petescu m-a propus celor de la PSV. Am fost chiar la un stagiu de pregătire de câteva săptămâni la Eindhoven. Eric Gerets era antrenor atunci, iar Ovidiu Stângă, jucător. A fost o experienţă frumoasă. PSV mi-a promis că aş putea să mă întorc la ei după ce împlinesc 18 ani.

Cum e viaţa de fotbalist în România?

Marea problemă pentru fotbalişti e după finalul carierei. Contractele nu includ pensii. Mulţi întâmpină probleme să-şi găsească ulterior un loc de muncă. De exemplu, jucători care au câştigat Cupa Campionilor în 1986, dar care se zbat acum în sărăcie. Ar fi meritat o soartă mai bună.

Cât de repede te-ai acomodat după transferul la Utrecht?

Începutul a fost unul dificil. Noroc de Van Hanegem, care mi-a dat mereu încredere. În România am lucrat cu nume mari ca Lăcătuş, Hagi, Piţurcă, Zenga şi Protasov, dar Van Hanegem este după părerea mea unul dintre cei mai buni antrenori pe care i-am cunoscut. Îmi dădea mereu libertate în joc, ceea ce mă ajuta. În România se pune accent pe apărare, mulţi antrenori sunt conservatori şi se bazează doar pe contraatac.

Şi în viaţa de zi cu zi?

Sunt multe chestiuni diferite faţă de România, cum ar fi regimul fiscal. Dacă nu le acorzi atenţie, eşti amendat. De asemenea, eu sunt o persoană care îşi face greu prieteni. Comparativ cu Steaua, la Utrecht m-am integrat mult mai greu.

"Acum, presiunea la Steaua e imensă pentru că patronul n-are răbdare. Are pretenţii bizare, iar când echipa pierde, antrenorul este demis."

Sursa:   www.adevarul.ro

Stiri asemanatoare:

Comentarii

 

Nu exista nici un comentariu la aceasta stire !

 

Adauga un comentariu

	Nume: E-mail: Comentariu: Va rugam folositi un limbaj decent ! Cod de securitate: